Obsesia justificării
etnice a teritoriului carpato-dunăreano-pontic
prin strămoșii geto-daci
reprezintă
principala preocupare a tuturor românilor, ajunși
într-o stare euforică
coroborată
de o trufie greu de înțeles.
Își justifică cumva
Canada actuala prezenţă teritorială prin strămoșii canadieni existenți în
partea superioară a continentului Nord-American? Îşi justifică Statele Unite
ale Americii actuala prezenţă teritorială prin existenţa strămoşilor americani
în partea centrală a aceluiaşi continent? Față de cine și-au cucerit independenţa
cele 13 colonii britanice de pe actualul teritoriu american? Faţă de Regatul
unit al Marii Britanii! Mai are vreo pretenţie Marea Britanie asupra vechilor colonii
britanice? Îşi justifică Australia şi ţările latino-americane existenţa
teritorială prin aborigeni, awași, mayași, azteci? Atunci de ce trebuie să-şi
justifice România prezenţa teritorială în spaţiul carpato-dunăreano-pontic??!!
De ce e necesar să se facă de râs în faţa întregii lumi inventând tot felul de
aberaţii despre protocronismul terestru al geto-dacilor, inclusiv prin
intermediul unor lunatici de prin Germania, Anglia, Italia, Belgia, SUA și,
bineînțeles, din România, care nu au nimic de a face cu istoria pământeană?
Este de neînțeles insistența pînă la absurd în susținerea cu orice preț a continuității poporului român din daci și protodaci, ca și cum am fi singurii locuitori de pe Planetă care nu am avea dreptul la existență fără să fim urmașii cuiva!!! Nici pe greci, nici pe chinezi, nici pe germani, ruși, mexicani, brazilieni etc, nu i-a interesat să-și justifice prezența etnică pe meleagurile statale în baza existenței neapărate a unor strămoși!
Prioritatea intelectualităţii româneşti ar trebui să fie prezentul şi nu fosilele trecutului. Un popor care se prea laudă cu trecutul, nu are prezent; şi dacă nu are prezent, nu are nici viitor.
Istoria ne arată că nu există ţară pe Pământ care să fiinţeze exclusiv ca urmare a continuităţii strămoşeşti. Singura excepţie de la regulă o constituie Israelul, care avea aceeași limbă și în vremea lui Moise și în vremea de astăzi - ebraica. Pentru a atesta teoria, vom prezenta evoluţia istorică a statului Tunisian, începând cu statul de origine, Cartagina. Statul cartaginez a fost înfiinţat în secolele IX-VIII î.C. de către coloniştii fenicieni, stirpe din Kam, al doilea fiu al lui Noe. Dialectul vorbit al noului stat format, Kart Hadaşt, s-a numit limba punică, de origine semită. Forma de guvernământ a fost monarhia, urmată de republica oligarhică, în timpul căreia, Cartagina a devenit un imperiu maritim şi terestru, dar şi o însemnată comunitate creştină. Puternica influenţă grecească a făcut din Cartagina una din principalele civilizaţii ale antichităţii, ceea ce nu era deloc pe placul Romei antice, care şi-a urmat destinul de distrugere, prin cele trei războaie punice, în urma cărora, Cartagina a fost desfiinţată ca stat de jure şi de facto în anul 146 î.C., poporul cartaginez fiind nevoit să ia drumul pribegiei, devenind astfel diasporă, mulţi dintre locuitorii ei fiind vânduţi ca sclavi de către Fiara romană. Timp de peste o sută de ani, statul înfloritor, Cartagina, a devenit un teritoriu rămas în paragină, căpătând, fireşte, statut de provincie romană. Abia în timpul generalului de armată, Caius Iulius (care a pus bazele viitorului imperiu Roman), se elaborează proiectul de reconstruire a vechii cetăţi Cartagina, proiect realizat în timpul împăratului Octavianus Augustus, care colonizează noua cetate în anul 29 î.C. şi pe care o denumeşte Colonia Iulia Concordia Cartago. Astfel, „Noua Cartagină” devine în următorii ani al cincilea oraş al imperiului Roman, în care limba vorbită este, fireşte, limba latină vulgata.
Iată că istoria cartagineză s-a întrerupt pentru 175 ani (-146 ÷ -29), dar niciodată poporul feniciano-punic nu a mai revenit în vechile graniţe, pentru că a fost, ca diasporă, asimilat de alte popoare. Aşa cum se cunoaşte, noii locuitori ai teritoriului cartaginez, caracterizaţi de laşitate, după cum s-a întâmplat şi în cazul celor care au făcut Dacia provincie romană, au dat bir cu fugiţii la apariţia vandalilor, care pun stăpânire pe provincia romană a Cartaginei în anul 439 d.C., ulterior recucerită de bizantini până în anii 695-697, când vechea cetate a Cartaginei intră în stăpânire arabă, construindu-se alături şi o altă cetate – Tunis, devenită curând cel mai important centru islamic din Africa de nord.
Recapitulând pe scurt istoria Cartaginei, aceasta a fost la început o cetate, care a devenit apoi capitala unui imperiu comercial – maritim şi terestru, de origine kameză (hamită), vorbitor de limbă semită și care apoi este distrusă de Fiara romană și colonizată cu alte etnii (romanizate), pentru ca în final să devină un alt popor, o altă seminţie, o altă limbă, o altă structură etnică: 98 % arabi, 1,2 % berberi, 0,8 % alte etnii, şi o altă structură religioasă: 98 % islamici, 1 % creştini, 1 % evrei şi alte religii. S-a întors diaspora punică (cartagineză) pe vechile teritorii vreodată? Și dacă Tunisia, cu o discontinuitate socială teritorială de 175 de ani, nu pretinde că este continuatoarea Cartaginei, cu cât mai mult România, cu o discontinuitate socială de 1000 de ani, nu poate pretinde că este continuatoarea Daciei antice !!
România şi-a cucerit independenţa de stat în războiul antiotoman din 1877-1878, şi-a cucerit întregirea teritoriului în războiul antiungar din 1919, atât independenţa, cât şi întregirea teritoriului fiind recunoscute prin tratatele internaţionale din 13 iulie 1878, respectiv, 4 iunie 1920. Nu este nevoie să fie aduse nimănui argumente nici că românii sunt aici de 5.000.000 de ani, nici de 50.000 de ani, nici de 5.000 de ani. România este aici, se numeşte astfel din 1866 şi este stat naţional independent, în UE și atât!
De aceea, nu avem nici un motiv să nu relatăm istoria aşa cum este ea şi NU cum a fost trasată de „marele mentor” al neamului românesc, „geniul” Carpaţilor. Ne-am săturat să ne scăldăm în laude deşarte şi să uităm că pentru a avea o naţiune civilizată trebuie să gândim creativ şi să valorificăm cel mai de preţ capital din Univers: creierul uman! Din păcate, gândirea poporului român a fost şi este divergentă, conflictuală şi distructivă când scopul este plusvaloarea şi dezvoltarea armonioasă a ţării, şi este convergentă în scopuri distructive, mai ales când e vorba de relaţiile sociale naţionale şi internaţionale.
Ceea ce ar trebui să dea de gândit şi să constituie un mare semnal de alarmă, este situaţia lamentabilă a majorităţii românilor, aflaţi la limita subzistenţei şi chiar sub această limită, în condiţiile în care teritoriul carpato-dunăreano-pontic este cel mai bogat biotop uman: estuarul celui mai important fluviu european, ieşirea la Marea Neagră, prezenţa cursului inferior al Dunării, păduri, zone turistice, bazin hidrografic, câmpie, deal, podiş, munte, bogăţii minerale – petrol, sare, metale neferoase, cărbune, metale radioactive etc, etc.
O țară precum Kuwaitul a reușit să aibă unul din cele mai ridicate niveluri de dezvoltare din lume doar cu o singură bogăție!! Dar România cu atâtea bogății a reușit să aibă unul din cele mai scăzute niveluri de dezvoltare din Europa!!! De ce? Pentru că atunci când mintea începe să se întunece din cauza inundării trufiei, nici cel mai elementar lucru nu mai poate fi văzut, nici cel mai clar argument nu mai poate fi acceptat...
Cauza naturală a îmbrăţişării limbii cu caracter latin a fost cât se poate de logică, pentru că NUMAI cu acest argument a fost posibil ca cele două principate valahe, deseori incluse în imperiul Ţarist, să se elibereze de Slavi, precum Coloniile britanice americane de Marea Britanie. Nu este întâmplător că la curtea Munteniei, ca şi la curtea Moldovei, limba oficială era limba rusă şi nu este întâmplător că lexicul limbii Principatelor valahe unite a fost de structură kirilică (slavonă) până în anul 1862, când Muntenia a căpătat denumirea de Ţara Românească, pentru ca apoi, în 1866, Principatele unite să se numească România, țară aflată sub suzeranitate otomană.
Iată că pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic, brăzdat în lung şi în lat de diverse popoare migratoare: goți, huni, gepizi, avari, cumani, pecenegi, slavi, unguri, mongoli, tătari, turci etc, se cristalizează două seminţii de bază: slavă şi maghiară. Unele din ele au migrat spre vest, altele au fost asimilate de către maghiari, cum ar fi cumanii, altele au fost asimilate de slavi, care au format atât naţiuni catolice: cehi, polonezi, croaţi, cât şi ortodoxe: sârbi, bulgari, vlahi.
Dovada cea mai de necontestat privind cristalizarea etnică o constituie DENUMIRILE GEOGRAFICE (toponimile) DIN ZONA TERITORIALĂ CARPATO DUNĂREANĂ. Astfel, în regiunea Olteniei şi a Banatului, denumirile slavone sunt majoritare: Craiova (ţinut mărginit), Dolj (regiune de câmpie), Gorj (regiune de munte), Lipova, Orşova, Turnu Severin (cetatea de nord), Ciacova, dar şi în celelalte regiuni: Târgovişte, Dâmboviţa, Prahova, Snagov, Bucov, Brașov, Moldova, Bucovina (Ţara fagilor), Bălgrad (Oraşul alb) şi multe, multe altele.
Un alt argument (categoric) al caracterului slav al zonei îl constituie îmbrăţişarea cultului ORTODOX. Aşa cum arătam mai sus, multe din ţările slave europene au devenit catolice, dar nici o ţară latină nu a devenit vreodată ortodoxă! Principatele valahe şi-au păstrat caracterul ortodox moştenit de la slavii care s-au instalat în estul Europei, inclusiv în ţinutul carpato-dunăreano-pontic. Chiar şi zeul Kraciun, sărbătorit la 25 decembrie, este preluat de la slavii migratori. Dacă mai punem la socoteală și faptul că pe teritoriul carpato-dunărean s-au format în evul mediu primele cnezate și voievodate, putem constata fără echivoc prezenţa esenţială a toponimiei slave în tot ţinutul moldo-vlah şi chiar în cel ardelean. Kнеаз (cneaz), cuvânt pur slavon, înseamnă prinţ, conducător, administrator teritorial, iar воевод (voievod), din aceeaşi limbă, înseamnă guvernator.
Un al argument peremptoriu îl constituie alfabetul şi fonetica limbii poporului actual al ţinutului carpato-dunărean. Astfel, alfabetul uzitat a fost cel slavon, iar alfabetul latin a început să fie utilizat abia după anul 1850, înlocuirea integrală a alfabetului slavon fiind decretată, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, abia în anul 1862. Alfabetul latin nu a putut fi preluat ca atare, fiind necesare numeroase litere (semne) suplimentare, care din alfabetul slavon nu ar fi lipsit: ц (ţ), ш (ş), э (ă), ы (î, â), ю (iu) я (ia), ё (eo), й (i scurt), ь (consoană înmuiată). Şi în timp ce primele patru litere nu le putem utiliza fără diacritice în scopul unei scrieri corecte, lipsa următoarelor cinci se resimte din plin în vorbirea corectă. Astfel, cuvintele terminate cu sunetul ia, le citim ca şi cum ar avea la sfârşit o literă (un semn) care să ofere acest sunet, dar care de fapt nu există. Exemplu: Ro-mâ-ni-a, Ma-ri-a! De asemenea, cuvântul menü nu-l putem citi corect din lipsa sunetului ю, fiind nevoiţi să-l pronunţăm menìu. Şi lipsa literei ё implică probleme în pronunţia cuvintelor masёr, boxёr etc. Şi în sfârşit, lipsa semnelor й şi ь duce la pronunțări ambigui la cuvintele terminate în i precedat de vocală și mai ales precedat de consoană, unde nu pronunțăm sunetul i ca în Bari, Napoli etc, ci ca un fel de i pierdut.
Structura lexicului românesc conţine puţine cuvinte latineşti, astfel încât dacă limba română ar fi nevoită să utilizeze numai aceste cuvinte, românii ar fi nevoiţi să vorbească prin semne, ca surdo-muţii! Lexicul românesc este (aşa cum vom vedea mai jos), în marea lui majoritate, de origine franceză!! Conjunctura preluării limbii vorbite de români a fost prezenţa celor doi împăraţi ai Europei, Napoleon I, care a pregătit terenul culturii şi limbii franceze, şi Napoleon al III-lea, care „a înfăptuit” răspândirea culturii şi limbii franceze la nivel european, între anii 1852-1870. Deci, limba română este limbă de origine latină, NU datorită dacilor şi nici romanilor, ci francezilor!!
Din dicţionarul de împrumuturi lexicale din limba franceză DILF: Cuvinte împrumutate din limba franceză, Editura Universitară Craiova 2009, putem constata că, practic, toate cuvintele existente în lexicul român sunt de proveniență franceză!! Deci, latinitatea limbii române nu are nici o legătură directă cu limba vorbită de români, ci doar o legătură indirectă, prin intermediul lexicului francez, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea! Ceea ce nu subliniază, însă, colectivul care a elaborat lucrarea (Adriana Costăchescu, Daniela Dincă, Ramona Dragoste), este faptul că marea majoritate a cuvintelor înscrise în dicţionar au, la rândul lor, obârşie grecească! Inclusiv fonetica franceză, în mare parte, este de inspiraţie grecească, exemplu: ou, citit u, ai, citit e etc...
Desigur, lansarea ideii de protocronism terestru al Daciei, în condiţiile prezentării disertaţiei referitoare la Sumer, Egypt, Hyndus, Grecia şi Israel, constituie efectul unei analize extrem de superficiale şi de simpliste, analiză lipsită de orice logică și de argumentație serioasă. Argumentul protoscrierii terestre prin invocarea celor 3 tăbliţe ceramice „găsite” la Tărtăria, un sat din judeţul Alba, localitate care, coincidenţă sau nu, înseamnă iad sau locuinţa Tartorului (Diavolului), este pueril și de-a dreptul ridicol. Din cele trei relicve ceramice, două sunt găurite și acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar; cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii...
Presupunând că începutul scrierii terestre a fost pe teritoriul Daciei (la Tărtăria), conform evoluției firești, în vremea sumeriană, scrierea dacică ar fi trebuit să fi fost superioară acesteia, pentru ca în vremea lui Burebista să fie chiar net superioară, astfel încât, opera dacică, mai veche decât cea romană (sic!), să fie cea mai avansată din lume ! Dar așa cum am văzut, Dacia nu ne-a lăsat nici un fel de moștenire de carte, precum ne-au lăsat Grecia și Roma, astfel încât întâietatea dacică la nivel planetar, avansată de diverse minți înfierbântate, rămâne doar un maxim istoric al prostiei umane și atât.
Nu există pe Terra limbi moștenite de la generaţiile străvechi, cu excepția statelor antice care și-au păstrat structura etnică până în zilele noastre: Israel, Grecia și unele state din Asia și Africa. Teza românească nu are nici o acoperire logică şi nici faptică, neexistând absolut nici o <moştenire de carte> antedacică şi dacică, care să constituie măcar model pentru actuala limbă română! Singurele argumente pe care se sprijină teza absurdă sunt diverse elemente tulburate, autodeclarate şi declarate savante, susținute de oamenii profani, bazate implicit pe numeroase falsuri, așa cum este și interpretarea Vioricăi Enachiuc din Codexul Otto Gyurk*
[*Filologa moldoveană, Viorica Enachiuc, „a descoperit” că între anii 1064 și 1101 s-a înființat statul centralizat vlah – Dacia, cu hotarele de la Nistru până la Tisa, sub conducerea domnitorului Vlad, după studiul ei în Codexul Otto Gyurk, existent în arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei, pe care l-a descifrat (!!) după o „muncă” de mai bine de 20 de ani și în care a găsit, în sfârșit, limba dacilor ! Față de întrebările naive pe care le pune savanta (de renume mondial!) pe marginea „epocalei” descoperiri, noi îi punem una singură: Dacă începând cu anul 1064 exista Noul Stat Dac între Tisa și Nistru, înseamnă că pe acest teritoriu nu a existat nici un stat Ungar în acele timpuri! În această situație, de ce Codexul Otto Gyurk aparținea Academiei maghiare și nu Academiei române ? Și de ce prima universitate maghiară datează din anul 1367, iar prima universitate română datează abia din anul 1860, adică cu aproape 500 de ani (!) mai târziu ? Și de ce capitala Ungariei este atestată documentar la anul 1148 (ca orașul Pesta), iar capitala României este atestată documentar (din ordin otoman!) abia în anul 1659 ? (Așa cum știm, în anul 1459, viitoarea capitală română a fost atestată documentar ca cetate de către Vlad Țepeș). Și întrebările pot continua la nesfârșit.]
Fiecare popor și-a creat pe parcursul istoriei o limbă, o administrație socială, pentru că totul, în materie, are un început, o origine. (Oare numai România nu trebuie să aibă propria origine ? Ea trebuie să provină neapărat dintr-o altă țară care să posede origine?!). Cristalizarea primelor elemente ale viitoarei limbi românești a început în secolul al XVII-lea, când primii cronicari (letopisari) – Grigore Ureche (de origine poloneză, prin indigenatul primit de tatăl său), Miron Costin, tot de origine poloneză, și Ion Neculce (de origine rusă și greacă) au inițiat crearea unei limbi noi prin înlocuirea a numeroase cuvinte slavone cu cuvinte latine, dându-le o formă, pe cât posibil, diferită. Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină.
A urma traseul absurd de preluare a limbii străvechi a dacilor de către limba română, înseamnă a nesocoti activitatea laborioasă a adevăraţilor corifei prin care s-a întemeiat statul românesc şi mai ales limba română, şi a accepta fără discernământ unul din falsurile istorice din cele mai evidente.
În secolele XVII-XVIII se remarcă grecul Constantin Cantacuzino – în Valahia și rusul Dimitrie Cantemir – în Moldova. Apoi, Ion Budai Deleanu (1760-1820) aduce şi el contribuţii substanţiale la propăşirea limbii române, prin publicarea lucrărilor: Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae (Bazele gramaticale ale limbilor Romanice sau a așa-numitelor Valahe), în 1812 şi Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Liov 1818.
O nouă etapă în evoluţia limbii române, o constituie publicarea în 1836-1838, de către lingvistul german Friedrich Diez, a gramaticii limbilor romanice în trei volume, transformând caracterul slavon al limbii în caracter latin, coroborată cu elaborarea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda – Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s-au lucrat, apărut în 1825.
Este de neînțeles insistența pînă la absurd în susținerea cu orice preț a continuității poporului român din daci și protodaci, ca și cum am fi singurii locuitori de pe Planetă care nu am avea dreptul la existență fără să fim urmașii cuiva!!! Nici pe greci, nici pe chinezi, nici pe germani, ruși, mexicani, brazilieni etc, nu i-a interesat să-și justifice prezența etnică pe meleagurile statale în baza existenței neapărate a unor strămoși!
Prioritatea intelectualităţii româneşti ar trebui să fie prezentul şi nu fosilele trecutului. Un popor care se prea laudă cu trecutul, nu are prezent; şi dacă nu are prezent, nu are nici viitor.
Istoria ne arată că nu există ţară pe Pământ care să fiinţeze exclusiv ca urmare a continuităţii strămoşeşti. Singura excepţie de la regulă o constituie Israelul, care avea aceeași limbă și în vremea lui Moise și în vremea de astăzi - ebraica. Pentru a atesta teoria, vom prezenta evoluţia istorică a statului Tunisian, începând cu statul de origine, Cartagina. Statul cartaginez a fost înfiinţat în secolele IX-VIII î.C. de către coloniştii fenicieni, stirpe din Kam, al doilea fiu al lui Noe. Dialectul vorbit al noului stat format, Kart Hadaşt, s-a numit limba punică, de origine semită. Forma de guvernământ a fost monarhia, urmată de republica oligarhică, în timpul căreia, Cartagina a devenit un imperiu maritim şi terestru, dar şi o însemnată comunitate creştină. Puternica influenţă grecească a făcut din Cartagina una din principalele civilizaţii ale antichităţii, ceea ce nu era deloc pe placul Romei antice, care şi-a urmat destinul de distrugere, prin cele trei războaie punice, în urma cărora, Cartagina a fost desfiinţată ca stat de jure şi de facto în anul 146 î.C., poporul cartaginez fiind nevoit să ia drumul pribegiei, devenind astfel diasporă, mulţi dintre locuitorii ei fiind vânduţi ca sclavi de către Fiara romană. Timp de peste o sută de ani, statul înfloritor, Cartagina, a devenit un teritoriu rămas în paragină, căpătând, fireşte, statut de provincie romană. Abia în timpul generalului de armată, Caius Iulius (care a pus bazele viitorului imperiu Roman), se elaborează proiectul de reconstruire a vechii cetăţi Cartagina, proiect realizat în timpul împăratului Octavianus Augustus, care colonizează noua cetate în anul 29 î.C. şi pe care o denumeşte Colonia Iulia Concordia Cartago. Astfel, „Noua Cartagină” devine în următorii ani al cincilea oraş al imperiului Roman, în care limba vorbită este, fireşte, limba latină vulgata.
Iată că istoria cartagineză s-a întrerupt pentru 175 ani (-146 ÷ -29), dar niciodată poporul feniciano-punic nu a mai revenit în vechile graniţe, pentru că a fost, ca diasporă, asimilat de alte popoare. Aşa cum se cunoaşte, noii locuitori ai teritoriului cartaginez, caracterizaţi de laşitate, după cum s-a întâmplat şi în cazul celor care au făcut Dacia provincie romană, au dat bir cu fugiţii la apariţia vandalilor, care pun stăpânire pe provincia romană a Cartaginei în anul 439 d.C., ulterior recucerită de bizantini până în anii 695-697, când vechea cetate a Cartaginei intră în stăpânire arabă, construindu-se alături şi o altă cetate – Tunis, devenită curând cel mai important centru islamic din Africa de nord.
Recapitulând pe scurt istoria Cartaginei, aceasta a fost la început o cetate, care a devenit apoi capitala unui imperiu comercial – maritim şi terestru, de origine kameză (hamită), vorbitor de limbă semită și care apoi este distrusă de Fiara romană și colonizată cu alte etnii (romanizate), pentru ca în final să devină un alt popor, o altă seminţie, o altă limbă, o altă structură etnică: 98 % arabi, 1,2 % berberi, 0,8 % alte etnii, şi o altă structură religioasă: 98 % islamici, 1 % creştini, 1 % evrei şi alte religii. S-a întors diaspora punică (cartagineză) pe vechile teritorii vreodată? Și dacă Tunisia, cu o discontinuitate socială teritorială de 175 de ani, nu pretinde că este continuatoarea Cartaginei, cu cât mai mult România, cu o discontinuitate socială de 1000 de ani, nu poate pretinde că este continuatoarea Daciei antice !!
România şi-a cucerit independenţa de stat în războiul antiotoman din 1877-1878, şi-a cucerit întregirea teritoriului în războiul antiungar din 1919, atât independenţa, cât şi întregirea teritoriului fiind recunoscute prin tratatele internaţionale din 13 iulie 1878, respectiv, 4 iunie 1920. Nu este nevoie să fie aduse nimănui argumente nici că românii sunt aici de 5.000.000 de ani, nici de 50.000 de ani, nici de 5.000 de ani. România este aici, se numeşte astfel din 1866 şi este stat naţional independent, în UE și atât!
De aceea, nu avem nici un motiv să nu relatăm istoria aşa cum este ea şi NU cum a fost trasată de „marele mentor” al neamului românesc, „geniul” Carpaţilor. Ne-am săturat să ne scăldăm în laude deşarte şi să uităm că pentru a avea o naţiune civilizată trebuie să gândim creativ şi să valorificăm cel mai de preţ capital din Univers: creierul uman! Din păcate, gândirea poporului român a fost şi este divergentă, conflictuală şi distructivă când scopul este plusvaloarea şi dezvoltarea armonioasă a ţării, şi este convergentă în scopuri distructive, mai ales când e vorba de relaţiile sociale naţionale şi internaţionale.
Ceea ce ar trebui să dea de gândit şi să constituie un mare semnal de alarmă, este situaţia lamentabilă a majorităţii românilor, aflaţi la limita subzistenţei şi chiar sub această limită, în condiţiile în care teritoriul carpato-dunăreano-pontic este cel mai bogat biotop uman: estuarul celui mai important fluviu european, ieşirea la Marea Neagră, prezenţa cursului inferior al Dunării, păduri, zone turistice, bazin hidrografic, câmpie, deal, podiş, munte, bogăţii minerale – petrol, sare, metale neferoase, cărbune, metale radioactive etc, etc.
O țară precum Kuwaitul a reușit să aibă unul din cele mai ridicate niveluri de dezvoltare din lume doar cu o singură bogăție!! Dar România cu atâtea bogății a reușit să aibă unul din cele mai scăzute niveluri de dezvoltare din Europa!!! De ce? Pentru că atunci când mintea începe să se întunece din cauza inundării trufiei, nici cel mai elementar lucru nu mai poate fi văzut, nici cel mai clar argument nu mai poate fi acceptat...
Cauza naturală a îmbrăţişării limbii cu caracter latin a fost cât se poate de logică, pentru că NUMAI cu acest argument a fost posibil ca cele două principate valahe, deseori incluse în imperiul Ţarist, să se elibereze de Slavi, precum Coloniile britanice americane de Marea Britanie. Nu este întâmplător că la curtea Munteniei, ca şi la curtea Moldovei, limba oficială era limba rusă şi nu este întâmplător că lexicul limbii Principatelor valahe unite a fost de structură kirilică (slavonă) până în anul 1862, când Muntenia a căpătat denumirea de Ţara Românească, pentru ca apoi, în 1866, Principatele unite să se numească România, țară aflată sub suzeranitate otomană.
Iată că pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic, brăzdat în lung şi în lat de diverse popoare migratoare: goți, huni, gepizi, avari, cumani, pecenegi, slavi, unguri, mongoli, tătari, turci etc, se cristalizează două seminţii de bază: slavă şi maghiară. Unele din ele au migrat spre vest, altele au fost asimilate de către maghiari, cum ar fi cumanii, altele au fost asimilate de slavi, care au format atât naţiuni catolice: cehi, polonezi, croaţi, cât şi ortodoxe: sârbi, bulgari, vlahi.
Dovada cea mai de necontestat privind cristalizarea etnică o constituie DENUMIRILE GEOGRAFICE (toponimile) DIN ZONA TERITORIALĂ CARPATO DUNĂREANĂ. Astfel, în regiunea Olteniei şi a Banatului, denumirile slavone sunt majoritare: Craiova (ţinut mărginit), Dolj (regiune de câmpie), Gorj (regiune de munte), Lipova, Orşova, Turnu Severin (cetatea de nord), Ciacova, dar şi în celelalte regiuni: Târgovişte, Dâmboviţa, Prahova, Snagov, Bucov, Brașov, Moldova, Bucovina (Ţara fagilor), Bălgrad (Oraşul alb) şi multe, multe altele.
Un alt argument (categoric) al caracterului slav al zonei îl constituie îmbrăţişarea cultului ORTODOX. Aşa cum arătam mai sus, multe din ţările slave europene au devenit catolice, dar nici o ţară latină nu a devenit vreodată ortodoxă! Principatele valahe şi-au păstrat caracterul ortodox moştenit de la slavii care s-au instalat în estul Europei, inclusiv în ţinutul carpato-dunăreano-pontic. Chiar şi zeul Kraciun, sărbătorit la 25 decembrie, este preluat de la slavii migratori. Dacă mai punem la socoteală și faptul că pe teritoriul carpato-dunărean s-au format în evul mediu primele cnezate și voievodate, putem constata fără echivoc prezenţa esenţială a toponimiei slave în tot ţinutul moldo-vlah şi chiar în cel ardelean. Kнеаз (cneaz), cuvânt pur slavon, înseamnă prinţ, conducător, administrator teritorial, iar воевод (voievod), din aceeaşi limbă, înseamnă guvernator.
Un al argument peremptoriu îl constituie alfabetul şi fonetica limbii poporului actual al ţinutului carpato-dunărean. Astfel, alfabetul uzitat a fost cel slavon, iar alfabetul latin a început să fie utilizat abia după anul 1850, înlocuirea integrală a alfabetului slavon fiind decretată, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, abia în anul 1862. Alfabetul latin nu a putut fi preluat ca atare, fiind necesare numeroase litere (semne) suplimentare, care din alfabetul slavon nu ar fi lipsit: ц (ţ), ш (ş), э (ă), ы (î, â), ю (iu) я (ia), ё (eo), й (i scurt), ь (consoană înmuiată). Şi în timp ce primele patru litere nu le putem utiliza fără diacritice în scopul unei scrieri corecte, lipsa următoarelor cinci se resimte din plin în vorbirea corectă. Astfel, cuvintele terminate cu sunetul ia, le citim ca şi cum ar avea la sfârşit o literă (un semn) care să ofere acest sunet, dar care de fapt nu există. Exemplu: Ro-mâ-ni-a, Ma-ri-a! De asemenea, cuvântul menü nu-l putem citi corect din lipsa sunetului ю, fiind nevoiţi să-l pronunţăm menìu. Şi lipsa literei ё implică probleme în pronunţia cuvintelor masёr, boxёr etc. Şi în sfârşit, lipsa semnelor й şi ь duce la pronunțări ambigui la cuvintele terminate în i precedat de vocală și mai ales precedat de consoană, unde nu pronunțăm sunetul i ca în Bari, Napoli etc, ci ca un fel de i pierdut.
Structura lexicului românesc conţine puţine cuvinte latineşti, astfel încât dacă limba română ar fi nevoită să utilizeze numai aceste cuvinte, românii ar fi nevoiţi să vorbească prin semne, ca surdo-muţii! Lexicul românesc este (aşa cum vom vedea mai jos), în marea lui majoritate, de origine franceză!! Conjunctura preluării limbii vorbite de români a fost prezenţa celor doi împăraţi ai Europei, Napoleon I, care a pregătit terenul culturii şi limbii franceze, şi Napoleon al III-lea, care „a înfăptuit” răspândirea culturii şi limbii franceze la nivel european, între anii 1852-1870. Deci, limba română este limbă de origine latină, NU datorită dacilor şi nici romanilor, ci francezilor!!
Din dicţionarul de împrumuturi lexicale din limba franceză DILF: Cuvinte împrumutate din limba franceză, Editura Universitară Craiova 2009, putem constata că, practic, toate cuvintele existente în lexicul român sunt de proveniență franceză!! Deci, latinitatea limbii române nu are nici o legătură directă cu limba vorbită de români, ci doar o legătură indirectă, prin intermediul lexicului francez, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea! Ceea ce nu subliniază, însă, colectivul care a elaborat lucrarea (Adriana Costăchescu, Daniela Dincă, Ramona Dragoste), este faptul că marea majoritate a cuvintelor înscrise în dicţionar au, la rândul lor, obârşie grecească! Inclusiv fonetica franceză, în mare parte, este de inspiraţie grecească, exemplu: ou, citit u, ai, citit e etc...
Desigur, lansarea ideii de protocronism terestru al Daciei, în condiţiile prezentării disertaţiei referitoare la Sumer, Egypt, Hyndus, Grecia şi Israel, constituie efectul unei analize extrem de superficiale şi de simpliste, analiză lipsită de orice logică și de argumentație serioasă. Argumentul protoscrierii terestre prin invocarea celor 3 tăbliţe ceramice „găsite” la Tărtăria, un sat din judeţul Alba, localitate care, coincidenţă sau nu, înseamnă iad sau locuinţa Tartorului (Diavolului), este pueril și de-a dreptul ridicol. Din cele trei relicve ceramice, două sunt găurite și acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar; cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii...
Presupunând că începutul scrierii terestre a fost pe teritoriul Daciei (la Tărtăria), conform evoluției firești, în vremea sumeriană, scrierea dacică ar fi trebuit să fi fost superioară acesteia, pentru ca în vremea lui Burebista să fie chiar net superioară, astfel încât, opera dacică, mai veche decât cea romană (sic!), să fie cea mai avansată din lume ! Dar așa cum am văzut, Dacia nu ne-a lăsat nici un fel de moștenire de carte, precum ne-au lăsat Grecia și Roma, astfel încât întâietatea dacică la nivel planetar, avansată de diverse minți înfierbântate, rămâne doar un maxim istoric al prostiei umane și atât.
Nu există pe Terra limbi moștenite de la generaţiile străvechi, cu excepția statelor antice care și-au păstrat structura etnică până în zilele noastre: Israel, Grecia și unele state din Asia și Africa. Teza românească nu are nici o acoperire logică şi nici faptică, neexistând absolut nici o <moştenire de carte> antedacică şi dacică, care să constituie măcar model pentru actuala limbă română! Singurele argumente pe care se sprijină teza absurdă sunt diverse elemente tulburate, autodeclarate şi declarate savante, susținute de oamenii profani, bazate implicit pe numeroase falsuri, așa cum este și interpretarea Vioricăi Enachiuc din Codexul Otto Gyurk*
[*Filologa moldoveană, Viorica Enachiuc, „a descoperit” că între anii 1064 și 1101 s-a înființat statul centralizat vlah – Dacia, cu hotarele de la Nistru până la Tisa, sub conducerea domnitorului Vlad, după studiul ei în Codexul Otto Gyurk, existent în arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei, pe care l-a descifrat (!!) după o „muncă” de mai bine de 20 de ani și în care a găsit, în sfârșit, limba dacilor ! Față de întrebările naive pe care le pune savanta (de renume mondial!) pe marginea „epocalei” descoperiri, noi îi punem una singură: Dacă începând cu anul 1064 exista Noul Stat Dac între Tisa și Nistru, înseamnă că pe acest teritoriu nu a existat nici un stat Ungar în acele timpuri! În această situație, de ce Codexul Otto Gyurk aparținea Academiei maghiare și nu Academiei române ? Și de ce prima universitate maghiară datează din anul 1367, iar prima universitate română datează abia din anul 1860, adică cu aproape 500 de ani (!) mai târziu ? Și de ce capitala Ungariei este atestată documentar la anul 1148 (ca orașul Pesta), iar capitala României este atestată documentar (din ordin otoman!) abia în anul 1659 ? (Așa cum știm, în anul 1459, viitoarea capitală română a fost atestată documentar ca cetate de către Vlad Țepeș). Și întrebările pot continua la nesfârșit.]
Fiecare popor și-a creat pe parcursul istoriei o limbă, o administrație socială, pentru că totul, în materie, are un început, o origine. (Oare numai România nu trebuie să aibă propria origine ? Ea trebuie să provină neapărat dintr-o altă țară care să posede origine?!). Cristalizarea primelor elemente ale viitoarei limbi românești a început în secolul al XVII-lea, când primii cronicari (letopisari) – Grigore Ureche (de origine poloneză, prin indigenatul primit de tatăl său), Miron Costin, tot de origine poloneză, și Ion Neculce (de origine rusă și greacă) au inițiat crearea unei limbi noi prin înlocuirea a numeroase cuvinte slavone cu cuvinte latine, dându-le o formă, pe cât posibil, diferită. Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină.
A urma traseul absurd de preluare a limbii străvechi a dacilor de către limba română, înseamnă a nesocoti activitatea laborioasă a adevăraţilor corifei prin care s-a întemeiat statul românesc şi mai ales limba română, şi a accepta fără discernământ unul din falsurile istorice din cele mai evidente.
În secolele XVII-XVIII se remarcă grecul Constantin Cantacuzino – în Valahia și rusul Dimitrie Cantemir – în Moldova. Apoi, Ion Budai Deleanu (1760-1820) aduce şi el contribuţii substanţiale la propăşirea limbii române, prin publicarea lucrărilor: Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae (Bazele gramaticale ale limbilor Romanice sau a așa-numitelor Valahe), în 1812 şi Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Liov 1818.
O nouă etapă în evoluţia limbii române, o constituie publicarea în 1836-1838, de către lingvistul german Friedrich Diez, a gramaticii limbilor romanice în trei volume, transformând caracterul slavon al limbii în caracter latin, coroborată cu elaborarea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda – Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s-au lucrat, apărut în 1825.
